Adevăruri de penitenciar, la Metropolis. O reacţie de Monica Andrei.

Sunt critic de teatru, şi rar am văzut pe scenele bucureştene, în ultimii ani, un spectacol atât de sincer. Biografii de rănii vii aduse pe scenă şi un adevăr crud cu mesaj pertinent pentru „tragica neputinţă” a puterii din România de astăzi.
Am văzut un altfel de spectacol, prin provocarea care porneşte de la textul deturnat de la funcţia sa obişnuită: nu e jucat pentru el însuşi. Colajul de biografii devine monolog, iar deţinutul plasat într-o situţie contemporană şi personală (îşi joacă cauza pe scenă) reprezintă efortul unificării a unor modalităţi esenţiale din teoria modernă a teatralităţii aplicată la actor.
Joseph Chaikin spunea actorilor din şcoala sa că: „teatrul nu accentuează opinii deja existente, ci mediază metamorfoze ale psihicului uman, pentru că pune în joc dimensiunea subiectivă şi mitologică a oamenilor”.
Metamorfozele psihicului deţinuţilor au fost mediate de către regizoarea Anca Maria Colţeanu şi a actriţei Alina Paţilea. Au arătat prin acest spectacol, că ei pot şi altceva, că undeva în inconştientul lor există şi acel potenţial bun, şi merită şansa, ca noi cei liberi, să nu-i mai privim prin faptele săvârşite cândva.

Teatrul a coborât în viaţă, iar viaţa a urcat pe scenă prin explozia nuanţelor interioare revărsate spre public: zvâcnirile durerii în pulsaţiile tâmplei şi-n rictusul din colţul gurii. Le-am respirat tăcerea dintre cuvinte, şi am trăit frisonul emoţiilor pe coloana vertebrală. Liniştea de cavou din sală era antenă spre scenă. Şi vă spun sigur, că nu dormea cineva. Fericirea avea chipul lor, în momentul aplauzelor meritate din plin la finalul spectacolului. Aţi intrat, deja, în dicţionarul lor de suflet ca un personaj de referinţă, pentru că i-aţi ridicat la rangul de „divini histrioni” pe scenă.

Vă felicit, domnule Cătălin Claudiu Bejan, pentru gândul bun născut din întunericul minţii, care a prins rădăcini în lumina realităţii, prin proiectul dedicat respectării drepturilor omului şi reintegrarea socială a persoanelor private de libertate în România, concretizat în spectacolul „Voci din întuneric. Spune adevărul puterii”, de la Teatrul Metropolis. Mare vă e sufletul şi generoasă inima, şi cred că iubiţi enorm viaţa, pentru că vă pasă de suferinţa şi soarta celor mai chinuiţi oameni, pe care societatea îi discriminează, încă. Admir curajul de a fi un deschizător de drumuri pentru ei. Am plecat din sală cu gândul scris de către dumneavoastră în caietul program: „de a-i privi ce sunt: OAMENI”. Aici. Aşa. Acum.

Leave a Reply