În container. De Cristian Ban. Pe text de Constantin Cheianu. Dureros.

Tag-line subiectiv: trei personaje din Rep. Moldova se întâlnesc la Bruxelles. Toţi sunt de profesie emigranţi, cu mai mică sau mai mare experienţă în domeniu. Niciunul nu o face din plăcere, asta ca să ne fie clar.  În cel mai bun caz, toţi vor o altă identitate şi indiferent de cum sună, toţi vor libertatea de a fi oameni. Nu brute. Textul e scris de Constantin Cheianu.

Şi dacă momentul e Festivalul Dramaturgiei, se cuvine să scriem că textul e excelent pentru că surprinde un aspect de realitate imediată fără să îl şi banalizeze cu ocazia asta. Şi indiferent de cât de din vulg sunt scose personajele, ceea ce spun şi cum o spun nu e numai purtător de mesaj concret şi informativ. Ba mai exact, comunică realităţi mai de anvergură, se agaţă de pălării mai mari, ceea ce naşte tragicul şi duce la impact. Şi nu e programatic cât să devină enervant de aspirant. Pentru că tragică nu e numai realitatea conform căreia moldovenii din RPM sunt nevoiţi să fugă din ţară pe ascuns, în tot soiul de condiţii inumane, către umilinţă, degradare, abuzuri, animalizare, moarte. Aşadar nu e vorba numai de situaţia aberantă a unor oameni pe care condiţiile de trai îi aduc spre zero-ul de care e capabil omul. Tragice, sau mai bine zis, purtătoare de tragism sunt şi realităţile actului emigrării în sine. Sau altfel, ceea ce este şi reuşita. Şi ceea ce presupune el, faptul că rişti şi mizezi pe ceva ce în fon nu schimbă nimic.

Viziune clară, subiect tare, actual, dureros, asumare perfectă de personaj, roluri de creaţie duse din muncă şi studiu, opţiuni de interpretare, valenţe, tragic care reiese din text (fără să fie subliniat cu markerul roşu); realităţi crude îmbrăcate, nuanţate, valorizate foarte bine de regie. Sugestie, nimic violent ori exagerat, detalii rafinate dar care comunică, surpriză din text şi soluţii regizorale, mize colaterale suţinute concret, urmărite, duse la capăt. Structură dramatică respectată şi împlinită, fără prisosuri dar cu tempo. Momente de perspectivă şi point subiectiv, exagerări extrem de nimerite, simplificări asemenea. Şi soluţiile scenografice ale Cristinei Milea se înscriu în nota extrem de pozitivă a spectacolului şi asta pentru că susţin fără să sufoce, au valoare estetică în sine, funcţionează cromatic sugestiv (alb negru şi roşu plus costume), şi suportă şi viziunea de design de cameră şi toateltă, realist, sărăcăcios pentru că e numai punct de trecere către alte destinaţi şi nu spaţiu de şedere permanentă, dar nevertheless de Bruxelles.

Argumentele existente „În container” sunt toate circumscrise unei realităţi atât de certe încât se comunică pe sine în toate nivelurile de receptare. Şi tre să fi ori insensibil ori răutăcios să nu vezi asta.  Dar ceea ce nu se mai spune, şi aproape cu ruşine mai avem curajul să simţim, (mersi că permiteţi exprimarea licenţioasă) noi spectatorii, este cum spectacolul chiar ne-a impresionat, uman. Cum ne-a atins, cum ne-a făcut să ne doară, dar să ne şi intereseze, să ne ţină în priză dar să şi arunce bomba şi bomba aruncată să nu fie o biată fâsâială. Ori asta, cum îmi place mie să spun (scriu), nu e puţin lucru. Apoi sigur că se poate explica şi pas cu pas şi punct cu punct, dar uneori nu mai e nevoie, pare-se. Marius Damian e cumpătat şi creează un personaj. Şi asta, culmea, e o laudă, pentru că în context mai larg, putea numai să îl schiţeze sau să îl sugereze… Vag pare explicit sau exterior, şi poate că farmecul personajului său stă tocmai în aceea că e mai exotic, expresiv într-o notă anumită –foarte exprimată.

Dacă trecem de senzaţia că ne-a plăcut tare tare, şi că ne-a impersionat, căutăm nod în papură, îl găsim, şi nu oricum, ci exact unde papura e mai subţire. Se mizează mult pe comicul de limbaj modoveniesc măi baiatule măi, şi actorii au categoric calitatea de a provoca râsul cu poante de idiom moldovan (Over the Prut-Moldovan like vreau să spun); uneori însă comicul duce la derizoriu, şi derizoriul nu-i expresiv, ci inhibitor. El pare că face bine, dar în fapt deconecteză, strică acumularea de sens şi aşa mai departe. În fine, un nod mic, dar demn de semnalat. Cu atât mai mult cu cât la baza acestei observaţii stă un criteriu clar, din lipsa căruia suferă o mulţime de spectacole de pe la noi- comicul e tratat superficial ori de regizori ori de actori, cu poante şi cioace uşurele, cu rezolvări de fraze în doi peri ş.a. Aici însă, prea puţin, şi numai circumstanţial.

Onest vorbind, această cronică ar trebui să sublinieze un act artistic profesionist şi să îl recomande ca atare, nu să semene cu o înşiruire de laude. Însă realitatea teatrului contemporan oferă surprize atât de neplăcute, încât simţul normalităţii unui act artistic dispare. Şi atunci ceea ce e bun devine printr-o comparaţie ne-propriu-zisă, unul foarte bun.

Una peste alta, concluziv, Constantin Cheianu, Cristi Ban şi Teatrul Odeon din Bucureşti fac ca miza festivalului de la Timişoara să devină palpabilă. Şi foarte bine fac. Bucuria reuşitei lor artistice e cu atât mai mare.

Leave a Reply