Crimă şi pedeapsă. Şi mai ‘pe bune’.

Sunt tentat să cred că această cronică conţine un paradox. Dar nu e aşa. E un spectacol aproape perfect, dar îi lipseşte ceva. Sau tocmai “perfectul” îl trădează. E vorba despre “Crimă si pedeapsă”, la Bulandra, sala de la Icoanei. O adaptare si un spectacol de Yuri Kordonski.
Spectaculos, atractiv, mulţumitor cel puţin: din punctul de vedere al scenografiei şi al adaptării dramatice, este absolut impresionant; regia- rezolvările, gesturile, potrivirile, atmosfera şi structura sunt exacte, totul e expresiv, îşi vede rostul acolo pe scenă. Până şi micile detalii sunt potrivite, îşi fac treaba. Nu sunt replici în plus, nu sunt momente slabe, sau nepotrivite sau plicticoase, totul se leagă, ca şi cum “Crimă şi Pedeapsă” a fost scris exact pentru asta. Pentru trei ore de esenţă, pentru trei ore de gânduri grave şi estetică.
Patru pereţi,  sparţi,  şi noi pe cele patru laturi, pe gradene (l-ar fi uluit poate pe Senor Stanislavski cum se transcrie propriu-zis o concepţie teoretică despre spaţiul scenic). Dar care pe noi ne incită, şi ne concentrează efortul de receptare.
Mai e acolo şi o orgă de lumini care potenţează perfect momentele, efecte de ecleraj care participă activ la decodarea spectacolului, scenografie şi chiar coregrafie cu adevărat expresive; închisoare, presiune, conştiinţă, revelaţie, tăcerea exterioară şi vocea interioară, totul se traduce, fie literal, prin textul absolut superb a lui F.M.Dostoievski, fie cu orice altă resursă. Ori asta, oricât ar părea de firesc să se întâmple în orice spectacol, nu se întâmplă desi ar trebui.
(…)
Şi uite-aşa ar trebui să curgă până la capăt cronica acestui spectacol, însă nu e numai asta. Şi măcar de dragul show-ului trebuie specificat că:
Singura miză reală aici este, cred, emoţia. Şi e un pariu pe care trebuie să îl câştigi cu textul: pentru că subiectul nu e de vodevil, nu e nimic prea comic (sau în fine, e vag comic personajul lui Sorin Leoveanu), şi nu e nici scurt şi nici alte reţete de marketing nu urmăreşte (ba din contra). Şi e şi iarnă şi zapadă şi criză…
Şi în fine, paradoxul se lămureşte: actorii, cei trei Raskolnikov, apoi Sonia şi bătrâna cămătareasă Aliona, laolaltă cu Anchetatorul, par forme,mecanisme, aparenţe. Şi asta înainte de a fi , prin ele însele, prin ‘priceperea’ celor care interpretează, umani, emoţionanţi. E ciudat şi cumplit în acelaşi timp să vezi mecanism unde cauţi -pentru că ştii că trebuie să găseşti şi pentru că (şi) de-asta te duci-emoţie.
Şi culmea este că exact priceperea actorilor face ca acest aspect să fie vizibil. Pentru că sunt momente când esenţa şi accentele actorului depăşesc partitura personajului. Se aruncă energii şi emoţii greu de refuzat, pe masă se mizează, de multe ori, tare, puternic. Şi bineînţeles că e excelent. Însă într-un spectaol perfect de 3 ore, emoţia este încă puţină, inhibată de legile construcţiei regizorale, de exactitatea construcţiei. Da, se poate.
Dacă cineva ar dezlănţui haosul pe scenă, spectacolul ar câştiga fără discuţie în forţă expresivă. Cu ordinea bine instaurată, delimităm aşa, pe rând, momente.
Vlad Logigan e o parte de Raskolnikov care şi-ar permite să catapulteze teoriile despre crimă, să le asume, să le atace mult mia mult decât o face, cred. Partea sa de personaj rămâne mai mult în potenţial decât real. Dar cert este că “transpiraţia” ar putea să curgă mai abitir.
Marius Manole face exact ieşirea din tipar, cât i se permite, şi apoi când partitura îl pune în loc, tot nivelul scade. Există scene şi momente particulare când măsura emoţiei pe care o transmite face ca totul să aibă sens. Şi una dintre cele mai tari scene se datorează, culmea, actorilor, în ciuda regiei, în ciuda ritualului, în ciuda semnificaţiei, în ciuda teoriei, în ciuda sensului estetic, ideatic, filosofic. Durerea, violenţa, trauma sunt, înainte de altceva, generatoare de sentiment, iar cât prinde şi poate, Marius Manole nu iartă. Se aruncă la gâtul lor, ca să ni le transmită şi nouă, independent de ce putem pricepe noi raţional. Dependent însă de ceea ce putem simţi.
Richard Bovnoczki e cred singurul “potrivit” pe scara emoţiei, pentru că partea care îi revine lui este persona, masca prin care Raskolnikov comunică, imaginea, faţada, falsul, frauda cumva. Şi atunci e potenţat atent şi funcţioneză bine, spre lauda dumisale.
Sorin Leoveanu apare uneori fals, nu pentru că e în contrast, ci pentru că aduce gesturi, atitudini, nuanţe şi detalii care duc personajul într-un registru peculiar, amuzant dar puţin ciudat. Şi până la urmă asta se poate defini ca o ezitare de regie. Pentru că “Anchetatorul” nu se referă decât la el însuşi. E în sine. Spectaculos, amuzant, greu de făcut şi foarte bine făcut, dar nu în ansamblu.
Rodica Lazăr, care în ultimele două reprezentaţii văzute de mine a interpretat Sonia, intră în plină luptă cu personajul, vrea să îl domine, ca să îl poată exprima. Cum se vede asta: replicile sunt luate din scurt, sunt seci şi deloc poetizate. Şi-uite-aşa lasă să existe un personaj frumos, capabil, sincer; momentul citirii Bibliei este complet şi foarte foarte bun, şi e numai un exemplu. Curajos şi puternic demersul ăsta în care ataci personajul. E însă bine de precizat că e un pic mai uşor să reacţionezi puternic, decât să acţionezi. Sau aşa pare, cel puţin.
Celălalt personaj feminin este slab conturat, şi Anca Androne face cam tot ce poate cu opţiunile limitate pe care le are. Însă eu habar nu am ce fel de fiinţă este bătrâna, până la urmă.
Concluziv, după trei vizionări a trei reprezentaţii jucate la distanţă mare de timp, rezultatul de ansamblu ar putea fi redus la următoarele: Eşti cucerit de ceva ce iniţial nu ţine de emoţie, cât de estetică –până şi actorii şi actriţele, tineri şi frumoşi, contribuie la estetică. Şi eşti cucerit, nu-i dubiu. Apoi vezi emoţia organică, vezi sclipiri în care te ia cu fiori, momente de pe bune, şi ai impresia că experienţa este deplină. Apoi citeşti cronica asta, şi vezi că se putea şi mai bine. Şi mai pe bune!

Leave a Reply