Cronică apolitică despre iubiri şi pace: “Jos guvernul!”

Cel mai mult se rulează la Joint în spectacolul Hippie şî Bolshevii, accentele şi pauzele. Călătoriile mentale nu se întretaie, se taie, pur şi simplu, una pe alta. Iar asta pentru că există o construcţie bună a spectacolului. Şi pledoariile se aud.

Vocile care răsună, pentru că asta fac la MŢR în săliţă, undeground- vocile, spuneam, trasează exact relaţiile, conflictele, stările, pragurile. Tehnic, d.p.d.v. al artei actorului -şi numai a lui- acest show este, sau ar trebui considerat, zic eu- unul dezvoltat de voce şi sunet.

Începe ex abrupto, adică rock-istic, şi ne face să stăm, în public, de vorbă despre, cu:

Un compatriot mult mai hippie decât mine, exponent al generaţiei despre care urma să vedem spectacolul. Hippie, cu cămaşă înflorată, amintind cu drag de Florian Pitiş, pentru care am pus un gând bun; un om care a trăit hippie, a simţit hippie, şi împreună cu care am desenat simbolul hippie pe spatele biletului de la Joint Theater, din Canada, pe colţ.

Pentru că da, la un moment dat, aşa părea, că suntem în Canada.(cred) Îmi permit şî o parafrază a vecinului de scaun…”Anuntau cei ce cantau atunci in club A, muzică sub secure si ciocan, că a lor artă face mai mult ca o cameră plină de cărti”

Şi pentru că îmi pare important să specific, am avut onoarea (şi eu şi ei) unui public care, după criterii doar de mine ştiute şi nici măcar de mine, îmi părea elegant.

În fine, tentaţia adevărată, resimţită chiar din timpul spectacolului este să analizez textul, mesajul, ideea, programul. Şi implicit o fac. Explicit însă, performanţa show-ului este mai degrab subiect de analiză., în ceea ce mă priveşte. Şi nu statement-ul, declaraţia, mare şî tare.

Structural e împărţit şi segmentat bine. Pentru că prinzi şi cronologia, simplu, şi firul narativ, îl reiei la nevoie, colaborezi cu misterul, iei deciziile odată cu personajele. Şi un pic le anticipezi, că doar asta ne place. Şi empatizezi, nesperat de tare. Nu mă refer la artificii, total simpatice, prin care suntem invitaţi să strigăm, şi o facem râzând în hohote: “Jos guvernul!, Noi nu suntem sclavii nimănui!”

Ci tocmai logica urmărită bine, de actori şi mai ales de regizor. Există însă o bucată de spectacol care scapă actorilor printre degete, în care te pierzi şi simţi şi tensiunea că se pierde. E drept că la un punct se reia şi se salvează, prin final, prin gest, prin surpriză. Ce e un pic (…) este că sunt mici patetisme, mici crize duse în exterior, mici dereglări de tempo, mici desincronizări.

Ca să nu fim nedrepţi faţă de poveste, se leagă frumos, curge bine, e convingătoare şi subtilă, dar nu peste tot. Şî până una alta nu e un text excepţional. E un soi de îmbărbătare, un soi de “heads-up”, sau un soi de reminder. Cum de altfel, se poate spune că se poartă. Sigur, istoria ca şi moda, se repetă, poate.

Altfel, scenografia e chinuită de un spaţiu cu mici şi puţine opţiuni; îi chinuie şi pe ei, pe actori, şi probabil că asta înseamnă să fii liber, şi independent. Zic. Şi teatru’ Joint. Să te chinui puţin, şi să dai din puţinul tău. Salu! Partea cealaltă a monedei a…u fost printre noi, peste noi, cum ziceau în invitaţie, şi asta nu prea putem să negăm; mai ales dacă juma de spectacol am râs fie în pumn fie în hohote. Şi-apoi onest spus, am mers cu ei împreună peste tot aproape.

Apropos de comic, Lari Georgescu, pe care l-am mai văzut într-un one super-man show, şi despre care am mai scris, recidivează. Are momente foarte bune, exact la monolog(uri), exact când rupe puţin convenţia şi se adresează nouă. Se schimbă lumina şi parcă prin minune, se schimbă şi personajul şi devine efectiv (din fam.lex. a lui “efect”) Ironia face ca celelalte să mai scape, pe ici pe colo, senzaţia de comentariu. Deşi ar fi mai simplu să fie invers, iată, se simte clar siguranţa, experienţa deja, pe monolog. Şi asta nu e neapărat a bună. Sau altfel spus, Lari ne amuză pe noi într-atât încât se amuză de multe ori şi pe sine. Şi probabil că o face cu mândrie. Şi eu aş faceo la fel de mândru în locul lui, poate. Mai ales dacă i-aş mulţumi prietenei mele de conjunctură, cu care mi-am pierdut virginitatea, “mulţumesc că m-ai lăsat să stau în tine.” Pfiu!Am zis.

Pentru singura fată din distribuţie, Ela Ionescu, am o metaforă în minte, o comparaţie, şi am să o risc, mai ales că vine dintr-o zonă în care se presupune că bărbaţii sunt specialişti: partitura ei pare un viraj continuu care descrie cercuri cercuri.

Maşina se strică făcând asta, se e-rodează dar efectul este spectaculos. Consumul de benzină este ridicat, şi astfel de performanţe pe scenă, deşi nu vorbim de marile roluri clasice de compoziţie,(N.B!) sunt o provocare certă. Şi simplitatea pe care o sugerează vine, tre să o spun ca şi cum n-am şti, din enorm de multă muncă.

Singura capcană posibilă este să măreşti atât de tare viteza încât să ieşi în décor.

În fine, lăsând metafora, mai avem de a face şi cu un personaj al treilea, care face trio-ul conjugal clasic să fie împlinit. Dar ce caută cuvântul clasic aici?

Retoric, ăst al treilea individ ne întreabă şi pe noi ce am face în locul lui iar răspunsul, cel mai credibil este, “puţină magie”. Dar replica nu îi aparţine lui Mihail Cuciumeanu şi noi suntem ingraţi şi ne place de cei buni şi credincioşi în ei înşişi. Nu în bani, nu în inele, nu în responsabilităţi. Ingraţii de noi, şi tineri şi furioşi, vom crede cel mai tare în cel care (omul care, fie bărbat ori femeie)….poate face magia.

Şi al nostru personaj face exact asta. Şi merită să nu scriu eu cum.

Totuşi,există o pledoarie, pierdută din start de personajul lui Mihail. Şi cert e: să ştii să pierzi este o artă. Ca şi să câştigi.

Cei de la Muzeul Ţăranului şi cu mine: am câştigat, am râs rău, şi bine, am gustat, am simţit, am gândit şi iată, scris. Şi după mine, am scris fix despre iubiri şi pace. Şi teatru.

Leave a Reply