De ce am uitat să iubim…teatrul?

Mulţi întreabă, puţini respectă, o treime înţeleg, o cincime critică, o pătrime acuză , un comisar printre nebuni… nişte nebuni printre ruine….sfânta scândură şi …şi?…şi atât…viscolul de putinţe înterupte atunci când spectatorii zac neputincioşi în ale lor jilţuri poleite fantasmagoric cu poveşti special garnisite pentru ei…

Pe cine să mă supăr astăzi? pe actori ori pe spectatori?

Pe cine să las povara non-respectului în faţa prafului jertfit astăzi de spectatori, din timpul lor, pentru o fărâmă de minciună frumos asezonată alături de manufactură, lirică şi cânt?

Mă supăr pe actori când îşi flutură în vânt ifosele şi când magia lor e departe de mine…de micul privitor şi de iubirea artei… Mă supăr când văd şi aud “lasă…nu contează..merge şi aşa” , mă supăr că se ia în derâdere, la mişto şi în zeflemea podestul si lumea povestilor mele.

Mă înfurie greaţa ce o văd uneori pe chip şi justificarea absurdă atunci când îndrăznesc să le remarc: ”sunt mici măi..sunt la master” …\
\furia nu are scuze sau limite şi explozia neuronală împrăştie cu pucioasă tot spaţiul din jur…\

De ce explicaţiile astea absurde în faţa non-pasiunii, non-talentului, non-respectului, non-iubirii pentru frumos, pentru tot ce mişcă şi poate căpăta forme şi dimensiuni rare în ochii lor, iar mai apoi în ai noştri…?

De ce îi scuzăm că sunt mici? Eu oare nu am fost mică? oare toţi “monştrii sacrii” ai teatrului nu au fost şi ei mici? Să fi îndrăznit ei să calce “oricum” în picioare scena? Doar pentru a mai bifa un spectacol sau a mai culege un master?

Mă supăr astăzi pe toţi ce nu pun umăr la umăr şi nu fac din povestea pe care o transmit un tot …un venustas, un firmitas şi un utilitas. Mă supăr pe scenografi, pe regizori, mă supăr că nu e plăcere şi înţelegere în ceea ce fac….mă supăr.
Mă înfurii, trâmbiţez şi urlu…ca mai apoi să traversez un culoar…să trec într-o altă incapere …să am furia strânsă în pumni şi să aud o voce grea, plină .O voce ce rasună în respect, o voce ce atârnă în iubirea pentru grai şi pentru mine …în acele clipe când o aud…..Rămân ţintuită în faţa lui… şi vreau brusc să-l îmbrăţişez….vreau să îi mulţumesc că există ,când tocmai la 3 pereţi distanţă acea lume a existenţei dispăruse…

Vreau să îngenunchez şi …ah, vorbe deşarte… ce ploconeală poţi aduce în faţa lui Mircea Albulescu …alta decât să îl priveşti, să îl asculţi iar mai apoi să îi iei sloavele cu tine, în amintirea respectului de sine …
Logica ce pune acum stăpânire pe mintea micului pişicher şi căutător de himere este fără discuţie una deşartă…căci logica ar spune să ma opresc aici şi să las cititorul sa gângurească pentru sine: de ce nu mai avem în noi “dragostea”ce o aveau străbunii?
Să se fi îmbâcsit lumea în prea multa iubire materială încât pentru spirit să nu ne mai fi ramas nimic?
Intreb timid…de ce am uitat să iubim?

Leave a Reply