Dumnezeul de-a doua zi- de Mimi Brănescu. Frumuseţe scenică.

Două monologuri despre povestea de viaţă a unui cuplu de oameni, un el şi o ea. O întâlnire ciudată, o relaţie tumultoasă, accente comice şi parodice pe ici pe colo. Dar peste toate, discursuri care dezvăluie oameni simpli, puternici în simplitatea lor, uneori geniali în umorul lor, alteori tragici în hazul lor. El, Vlad Zamfirescu, ea, Mirela Oprişor. Un text plin, scris în nota unui concret care îşi lasă loc, nefiind închis ori blocat semnatic la imediat, să sugereze, să însemne.
Montarea lui Claudiu Goga îl transformă într-un spectacol frumos.

Motivele sunt cumva foarte uşor de regăsit în gestul creator profesionist. Un decor gândit simplu şi bine de Ştefan Caragiu, care desparte scena în două. Un drum cu nispi, pe care se află ea, ca în trecere, cu valiza lângă, ca de plecare, ca de sosire… Şi el, în casa din care aflăm că nu a mai rămas decât ce vedem acum. Două mese, capabile numai să ofere cartofi prăjiţi (gătiţi în timp real pe o mică plită) şi un pahar de liqior, bun pentru uitat.
Apoi un fundal marcat de patru tablouri, trei personaje aflate cu spatele, pe care cei doi, ieşind din convenţie, ni-i descriu povestind despre ei. Părinţii lor. A căror poveste hilară, tristă ori amuzantă rău ne face să pricepem de ce unul dintre tablouri nu e decât alb.
Interpretarea lui Vlad Zamfirescu, secondat de Mirela Oprişor, completează un spectacol frumos.

Cu plusuri mari pentru arta actoricească, (nu e deloc întâmplătoare sintagma) a lui Vlad Zamfirescu. Un text format din două monologuri alternante, este împărţit, judecat, nuanţat şi transmis excelent de Vlad Zamfirescu, în partea lui de comedie, ca să zicem aşa. Poate ici colea comentarii din interpretare asupra unor replici şi accente care trenează puţin vitalitatea monologului, poveştii de viaţă. Dar una peste alta, aproape un recital la un nivel de firesc cum nu am mai văzut de ceva vreme. Tocmai comparativ, în relaţie aşadar, Mirela Oprişor, într-o postură mai dificilă, e adevărat, scade tempo-ul spectacolului, şi nu de puţine ori reuşitele secvenţelor legate ale povestirilor celor două personaje nu se ridică la acelaşi nivel. Justificările pentru această realitate a spectacolului există şi nu sunt deloc greu de perceput,şi asta pentru că se leagă în mare parte de partitură. Peste toate rămâne o discrepanţă de fler, de energie, de abordare între cei doi care e vizibilă şi face rău întregului act artistic.

În fine, ce rămâne este un text curat, amuzant, viu, adevărat, pe alocuri chiar şi emoţionant şi poetic, şi o montare bună, cu priză la public, care, cum e şi de aşteptat, ca rezultat al acestor rgumente favorabile, aplaudă la scenă deschisă. Ura şi la gară, o reuşită a capacităţii de a scrie în situaţie şi a riscului de a fi epic, dublată de o reuşită a unei interpretări deştepte, şi o regie care capacitează cum poate mai bine valenţele.

Leave a Reply