Efect 30 cu Andreea Raicu e pentru oameni de “succesuri”

Citeam ceva antecronici la filmul românesc Efect 30 cu Andreea Raicu şi majoritatea, dacă nu chiar toţi cronicarii, înfierau exagerata asemănare, aş zice copiere a filmului după “Sex and the city” cu năsoasa aia şi cu alealalte trei de puseseră la pat trei sferturi din New York.

Am strâns din dinţi aseară şi-am dat pe Prima ca să văd ce e de capul unui nou serial (sau sitcom sau ce-o mai fi şi ăsta) produs 100% de români în România. Căci şi asta contează foarte mult. Am ales opţiunea de a vedea măcar un episod pentru că mi-am imaginat că, având-o în rolul principal pe Andreea Raicu, filmul nu e ţigăneală de tirimplici, cum bagă pe bandă Pro Tv-ul în fiecare seară. Bine, Pro Tv s-a specializat în filme şi showuri cu ţigani, aşa că publicul lui mă gândesc c-o fi având aceleaşi haine înflorate şi aceleaşi accente cu iz de slănină şi urină, combinate cum numai o fustă plutitoare verde-ameţitor o poate genera.

Ei, şi-mi imaginam că Efect 30 o să fie ceva finuţ, deştept, pentru oameni mai isteţi şi nu pentru aceiaşi retarzi care adună punctele la rating ca Super Mario în vremurile lui de glorie. Vezi de treabă! Aceleaşi genuri de unghiuri de filmare, aceleaşi sunete execrabile şi neprelucrate de parchet melaminat pe care-l lovesc fufele cu tocurile de 10 cm şi pe care-şi târâie bărbălăii ciubotele veninos de infidele, aceleaşi prim planuri pe feţele actorilor fără pic de talent în ceea ce înseamnă mimica de actor.

Băi fraţilor, de unde i-aţi găsit, măi? Avem atâţia actori buni, cum, Doamne, de i-aţi ales tocmai pe insensibilii ăştia? Sau e regizorul de vină că nu-i lasă să-şi manifeste talentul consumat în 6 luni de cursuri de actorie?

Scenariul? Retard. Fără fraze închegate, fără intonaţii, fără expresivitate, fără inspiraţie. Parcă te-ai uita la un film cu pietre care se ciocnesc una de alta. Nu există dialog întreg, totul pare superficial, rece, inert, fără implicări emoţionale, fără mişcări interesante de mimică, flasc precum o banană răscoaptă maro. Toate schimburile de replici se produc cu o incisivitate care-mi aduce aminte de nervosul Ioan Isaiu din “Numai iubirea”. Îl mai ştiţi? Ăla de nu ştia decât să strige şi să facă pe nervosul în 90% din episoade. Ce-i drept că “Numai iubirea” a şi avut un succes enorm, fiind cumpărat până şi de ABC-ul american şi difuzat în peste 5678 de ţări din întreaga lume. E grele, ce mai!

Dacă s-ar fi jucat Efect 30 cu măşti pe faţă, cu măşti din acelea moldoveneşti ce se poartă la sărbătorile de iarnă, cred că filmul avea un succes impresionant. Bine, ar fi trebuit să fie vorbit într-un dialect mongol din sud-vestul Tibetului, ca să nu ne dăm seama că frazele ar trebui să aibă totuşi intonaţie, puncte de suspensie, ridicări şi coborâri de ton etc. pe care un screenplayer şi un regizor ar trebuie să le mănânce pe pâine.

N-am văzut un film românesc bun produs recent. Mi se par producţii care au un succes restrâns în anumite grupuri de specialitate.

Dar publicul, domnilor, marele public?