No umăn, no crai, vino, pleacă, du-te, stai.

Sala plină, mon cher!Luni seara!

Una din marile bucurii pe care le simt în sălile de teatru, oricare ar fi ele, oricât de vechi, tradiţionale, sau din contră, noi, improvizate, sub-pământ, în baruri, cluburi, spaţii ne-convenţionale sau pline de convenţii, este asta: sala este plină, oamenii se bucură, suferă, gândesc şi imaginează împreună; aşa se creează o stare de comuniune esenţială unui gest cultural. Nu ştiu dacă la final mai e cineva care aplaudă o sală plină, dar eu aplaud şi asta, şi am văzut şi actori care simt nevoia să aplaude şi ei sala…

Teatrul Joint face serile zilelor de luni, grele din principiu, să fie pline de o mulţime de oameni frumoşi şi dispuşi, unii veniţi cu iubita/iubitu, (şi cu una şi cu altu’) alţii cu prietenii, colegii, şi chiar şi cu părinţii sau fraţii, unchii, bunicii, bunic…în fine.

Ce propune show-ul:

Despre femeie, propune. Dar despre femeie din punctele de vedere ale unor bărbaţi. În alte cuvinte, aflăm despre cel mai interesant subiect posibil. Indiferent că o recunoaştem sau nu, fiecare dintre noi, pentru el sau pentru ceilalţi, chiar e unul dintre cele mai tari. Rareori ne interesează ceva mai tare decât să înţelegem ceea ce nu am înţeles niciodată cu adevărat. Femeia. Găsim în discurs, de la poezia lui Marin Sorescu, cu Adam izgonit din Rai pentru suprarealism, până la răspunsuri fruste şi directe la întrebarea care ne sună cărtăreşcian dar este de când lumea, respectiv “de ce iubim femeile”. Cum bine ne atenţionează scenariul, compus, lipit, cu doza necesară de misoginism şi orgoliu masculin, şi după cum mai vedem şi în titlu, fără femeie nu e nici lacrimă, şi nici ţipat.

Structural, pastilele sunt dublate de intermezzouri muzicale. Trei Doamne(ă)(-Grasă) şi toţi trei pe scaune de bar, şi o chitară rece. Mai recunoşti vreun text de l-ai citit şi tu, ca noi toţi, când te pregăteai în secret să dai admitere în clasa a 9-a la actorie, dar nu mai ştii unde şi când l-ai mai auzit; oricum e tare amuzant, şi tocmai când stagnai sau plecai în alte părţi cu propria minte, mai auzi câte un cover Katie Melua sau Beatles care îţi ridică părul pe mâini, pentru că e cântat bine. Sau aşa sună, că la muzică nu ne prea pricepem oricum, dar pare că se pricepe bine rău Vlad Popescu.

Ceilalţi doi actori sunt bine pregătiţi pentru discursul pe care îl propun, cel puţin, şi rafinamentul comic există; George Constantinescu şi Marius Cordoş fac din priceperea actoricească pură o mulţime de poante. Expresii ale feţei, gesturi mici şi mari, subtilităţi şi un joc de complicitate între ei şi public, toate îşi ating scopul. De specificat este că nu mă refer la propunerile de bătut din palme, ca la grădi, sau din degete, gesturi de implicare a publicului care nu sunt neapărat pe gustul meu.

Şi totuşi, iar zic,  râzi cu poftă, iar dacă nu o faci înseamnă că eşti puţin supărat dinainte sau fatalist. Rămâne şi o senzaţie de forţat, ca la extragerea unei măsele, mai ales că la un moment dat, dacă vrei să nu te mulţumeşti cu puţin, eşti un pic în dificultate.

Teatru sau divertisment?Gen.

Rămâne însă de văzut în ce măsură e şi reţetar pentru teatru bun. Şi aici “teatru” trebuie scris cu majusculă. Pentru că el, fenomenul, nu începe şi nici nu se termină niciunde. El afectează, mai mult sau mai puţin -dar întotdeaua întru-câtva- mentalităţi, viziuni, sentimente, concepte, idei. Teatrul nu are rol social, pentru că ar însemna să ne întoarcem în timp prea tare şi prea fără folos, dar este în sine socio-influent. Sau trebuie să fie. Sau hai, şi mai nuanţat, ar fi bine să fie. Altfel, el se numeşte divertisment. Ori o mică mare problemă avem când spectacolul de divertisment se numeşte teatru. Pentru că, indiferent cât de bine e făcut, divertismentul nu ne poate mulţumi cum o va face Teatrul. Oricât ne-am lupta pentru a aduce teatru în sfera unei meserii, care produce, ca orice meserie, profit.

Îmi acuz aşadar propria limită în a vedea şi respecta acest fenomen în toate formele lui. Şi dacă trebuie, mă recunosc şi un piculeţ conservator.  Dar deşi sunt capabil să înţeleg resorturile confuziei între cele două, îmi doresc să fie clar măcar că sunt două module diferite, care funcţionează poate similar, dar compun şi transmit ceva diferit. Şi aşa cred că e cazul să fie, ca să nu ne inducem şi mai tare în erorile în care ne induce tv-ul, media de masă, ori alte medii de informare şi, mai ales, dezinformare.

Un show care are şi microfon şi glumitze improvizate cu publicul, care are şi coveruri şi muzică live, mai ceva ca la un concert, care nu are dialog, care sare dintr-una-ntralta după bunul plac al compozitorului aşa numit -oficial dar pe nedrept- regizor, nu mă poate convinge cu adevărat. Deşi mă distrează. Şi aici e întreaga miză. Pentru că nu există monedă fără cap şi pajură, ce să mai zic că există o probabilitate să mai cadă şi pe muchie.

Diferenţe şi nuanţe, mama lor…

Până una alta, nu e complicat deloc să faci diferenţa între Teatru şi Divertisment. Îţi trebuie numai bunăvoinţă. Imposibil e numai pentru un relativist exaltat, sau pentru un ambiţios post-modern(ist), care crede că e inteligent să amestece toate şi toţi. Sau pentru un manager inteligent care caută să fure din ambele, să melanjeze şi să câştige ce poate din asta. Salu!

Dar trebuie spus că la teatru nu cauţi să te distrezi, ci să simţi voie bună, veselie, distragere, eventual. E diferit, cât o pară de un măr. Şi noi parcă putem să credem că uneori o nuanţă face diferenţa. La teatru nu cauţi altceva decât teatru, şi e umilitor pentru întregul potenţial al conceptului să îl consideri ne-deajuns. El, bietul, dacă e bine făcut, îşi va fi întotdeuna suficient sieşi. Şi nu va avea nevoie nici de scenografii de milioane de lei caramitreni, nici de promovări de milioane tnb-iste, nici de bar şi nici de mâncare, nici de microfon şi nici de glumitze pe ici pe colo. Teatrul nu a trădat niciodată, în ciuda faptului că au murit de foame, de gât cu el, generaţii de actori, creatori, scriitori. Bref!

Chiar şi în cazul unei comedii, ba uneori mai ales în cazul unor comedii (vezi geniul autohoton cu iniţiale sonore I.L.C.), “amuzantul” simplu e dispus la şi spre interpretare; adică nu e simplu. Nu e doar ca să îmi convină că am dat bani, ca la orice alt produs. Dar despre paradoxul produsului cultural, cu altă ocazie, zic.

“Adevărurile” grele… şi greoaie, fie.

E greu de spus, dar totuşi e nimerit, pentru că e cel mai adevărat dintre adevăraţii posibili, în cronica asta: spectacolul de la Clubul Ţăranului, din sala cu bar a Muzeului Ţăranului Român e reţetar pentru voie bună, mâncare bună, băutură bună, trai bun. E un show în care te prăpădeşti de râs, ce să mai. Dar nu e Teatru. Şi zău că nu-s incapabil să văd eu sensul adânc al comicăriilor. Eu îl văd mai abitir, prin “lectura mea participativă”. Dar el, sensul, nu prea e la întâlnire.

Concluzie, zic.

Stand-up comedy nu e şi nici spectacol de imporvizaţie nu e. Şi eu nu sunt o babă sclerozată care să ţină cu PCR sau care să caute să stigmatizeze sau să eticheteze sau să încadreze excesiv. Ci, vorba lu’ Dinescu- Sunt tânăr Doamnă (Grasă), tânăr! Şi voi Teatru, la teatru. Joint.

Leave a Reply