Plasticid. Festival Timişoara. Ne trebuie dramaturgie autohtonă.

Scrie cu stiloul s-a deplasat la Timişoara la Festivalul Dramaturgiei Româneşti.
Spectacole care au la bază texte care, aşa cum propunea Mihaela Michailov, selecţionerul festivalului, rup bucăţi din realitatea cotidiană, imediată, frustă şi nemediată încă nici de timp, nici de „praful istoriei”, nici de viziune ori judecată conceptuală, ideatică, obiectivă ori obiectivantă. Ca să cităm întocmai din caietul program al FDR, principiul de selecţie conducător este: „un tip de selecţie în care accentul să fie pus în mod vizibil pe o zonă dramaturgică, anume textul de actualitate stringentă, dramaturgia intervenţiei în imediat.” (Mihaela Michailov- selecţioner FDR)
Ce-i drept că numai lectura titlurilor vorbeşte despre strigăte mai mult decât despre construcţii complexe, despre aspect mai mult decât despre concept, despre prospeţime şi impact, mai mult decât despre teorii estetice. Şi merită, pentru că după un astfel de regim, te alimentezi cu viziuni tari despre realitatea în care trăieşti şi pe care e greu să o negi, oricum ai fi, tânăr, bătrân, vesel ori trist.
Până una alta e necesar până aproape de vital un astfel de festival. Şi măcar în planul acesta, al nevoii teatrului nostru de dramatugie valoroasă nouă, suntem cu toţii de acord. Şi tocmai de-asta strecurăm mereu sincerele felicitări pentru cei care stau în spatele festivalului, care organizează, investesc, susţin, speră să, gândesc spre şi tot aşa.
Practic.
Atmosfera care domină festivalul, aşa cum se simte de la faţa locului cel puţin din debut, este dominată de vitalitate, de noutate, de tinereţe chiar, m-aş hazarda să scriu (cu stiloul). Ideile care circulă şi se dezbat sunt aproape concrete şi despre alteceva decât proiecte, gânduri, planuri, soluţii e greu să îţi vină să comunici. Pentru că ne doare, ne roade, ne trebuie, şi mizele sunt mari. Ne trebuie fără discuţie o pleiadă de personaje care trăiesc lângă noi pentru că ei, de aici, ne pot influenţa, ne pot lumina uneori, ne pot marca chiar. Şi prin ei, oamenii creaţi pe scenă, fără să fie vădit sentenţioşi, moralizatori sau elitişti, ori invers nişte handicapaţi inadaptaţi fără justificări şi logică constructivă, prin ei căutăm ziceam, să ne vindecam şi să ne emancipăm, să ne dezlănţuim creativitatea şi să ne pricepem traseul uman, să ne bucurăm şi să ne întristăm. Şi nu filosofic, atunci când merem la teatru, ci direct, până la os. Asta da miză a spectacolului de teatru, asta da miză a textului dramatic. Vorba cântecului, aşa să ne-ajute unu’ altu’!
Variaţiuni şi inovaţii de toate felurile, care nu prea te pot lăsa indiferent dacă eşti inspirat să vii să vezi, specifică acetor crez artistic, şi estetica pe care o propune Festivalul Dramaturgiei Româneşti din Timişoara seamănă a pariu cu Vremea -nu acea vreme cu averse pe alocuri din banat, ci a cu majusculă; mai este şi un pariu cu teatru românesc ca realitate zilnică, cu ceea ce este şi dacă nu e, trebuie să fie (imperativul cere mari responsabilităţi N.B.!) corabia de avangardă, corabia de aici şi acum care tre să însemne, să comunice, să atragă, să nască reacţie. Căci cum altfel dacă nu atunci când ne referim la ccea ce ne e tuturor cotidian?Huh?
În proiect, cu ocazia acestui festival, Scrie-cu-stiloul caută să disece, să nu facă concesii de niciun fel deşi e greu să te abţii căutând să susţii ceea ce e puţin, greu, minim, în cultura teatrală autohtonă, anume, evident, dramaturgia românească. SCS vrea să analizeze şi să transmită în megabiţi ecourile unui festival care, măcar în latura de eveniment, este curajos şi trebuie spus, de la an la an mai atrăgător, în ciuda dificultăţilor care mai de care.
Şi uite-aşa, cu astfel de gânduri, lume lume, cronică de festival, pe Scrie-cu-stiloul. Riscurile asumate sunt aici mize pentru un viitor care nu numai să sune, căci de sunat a tot sunat, dar să şi fie mai bun, mai valabil, mai vaolors.

Leave a Reply