Scenariu iniţiatic despre lumile nevăzute – partea a III-a

Am văzut trei spectacole: „Zvăpăiata”, „Nebunul şi călugărul” şi „Funcţionarii”. făcute pe texte după acelaşi autor: Anton Pavlovici Cehov, dar numai unul merită atenţia mai mult, pentru că celelalte două sunt departe de ceea ce vrea sau a vrut autorul.  Prezentate în cadrul programului „Stagiarii”, realizat în parteneriat cu Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” la Teatrul Tineretului „Metropolis” prin bunăvoinţa directorului, domnului George Ivaşcu, care nu este la prima iniţaitivă de acest gen. Spectacolele sunt examenele manteranzilor regie teatru de la clasa prof. univ. dr. Alexa Visarion.

„Zvăpăiata”, spectacolul regizat de către Elena Morar, care a făcut şi dramatizarea  după schiţele: “Zvăpăiata”, “Despre femei”, “Mototoala”, “Şampania” este destul de departe de lumea lui Anton Pavlovici Cehov.

Rezultă o poveste a unei tinere femei, care după ce se căsătoreşte şi îşi înşeală soţul, medic de profesie, cu prietenul pictor, este imatură, dar dornică să participe la expoziţii de pictură, la teatru, sau operă pentru că soţul ei era mereu ocupat cu pacienţii lui, şi cu viaţa de la spital, de unde-şi asigurau traiul. Ritmul este spart şi de un povestor, printre scenele cu modificări de decor şi schimbările de rochii ale actriţei în rol principal, Ana Covalciuc.

Lumina dintre două lumi, transfigurată în linişte, arată, de fapt cum personajele trăiesc tangoul singurătăţii. De aici porneşte fractura între viziunea regizorală şi jocul actorului, în spectacolul „Zvăpăiata” pentru că Elena Morar nu ştie să aducă în scenă semnul indus de starea sofronică, din textul scris de autor, dar care să nu producă plictis sau somn spectatorului, iar actorii par tare risipiţi pe scenă şi rostesc piţigăiat replica. Personajele cehoviene sunt aparent, un  fel de oblomovi care trăiesc între veghe şi somn, beau ceai, stau de vorbă, fără bule de stalinskaia. „Zvăpăiata” oboseşte de stat degeaba, iar entuziasmul ei se transformă în oboseală, motiv pentru care se aruncă în braţele pictorului.

Cehov mărturisea: „de multe ori, oamenii beau, mănâncă, fac curte şi spun prostii”, că la asta se rezumă viaţa.  Şi astăzi este la fel, mai ales că acest autor mizează pe transformarea  interioară a societăţii, şi a intuit destul de bine că societatea nu se schimbă, ca mentalitate, prea mult într-o sută de ani, şi mă refer aici şi la frământările interioare şi furtunile din mintea noastră, chiar dacă evoluţia s-a produs în alte direcţii.

Dacă actorii din spectacolul „Zvăpăiata” ar  fi avut pe scenă mai mult ceai decât alcool de multe feluri, m-ar fi convins, că se străduiesc să facă ceva, că joacă!, chiar dacă regizoarea nu ştie să-i ajute, în privinţa direcţiei lor. Alcoolul dă senzaţia falsă a dezinhibării, pe moment şi nu anulează emoţiile ci le produce artistic mai puternic atrăgând şi emisii râgâifonice, chiar bâlbâieli. Retragerea în aburii alcoolului nu-i o soluţie privind credibilitatea în interpretarea personajului. Dacă Richard al III-lea dădea un regat pentru un cal,  Verşinin ar fi dat jumătate de viaţă pentru un pahar de ceai. Mi-am adus aminte de acest lucru, pentru că lumea personajelor chirurgului  se rezumă la: a vorbi enorm, la a bea ceai, nu atât de mult alcool. Este o societate suspectă, unde se desfăşoară o succesiune de paradoxuri şi în piese, şi în nuvele, şi schiţe. Pare un loc unde nu se întâmplă nimic, dar acolo se întâmplă totul. Trebuie să ai ochi să vezi, nu să priveşti!

Leonida Teodorescu a observat foarte bine că „a bea ceai şi a a sta de vorbă, capătă cu totul alte dimenisuni”.  Ceaiul este licoarea hipnotică ce transpune personajul cehovian în altă dimensiune, şi-l eliberează de oboseala de  făcut nimic, care nu-l îmbată de problemele zilnice, pentru că numai la Cehov, şampania se trezeşte în pahare!

Ana Covalciuc are rolul principal şi este prea încrâncenată, şi nu este vina ei, ci a regizoarei. Nu prea are nimic din femeia slavă, care  este foarte frumoasă şi pasională. Actriţa trebuia să nuanţeze sentimentul jucând naivitatea, disperarea, deruta, ridicolul, apoi erotismul. Este prea emotivă la început, aproape că râde, fără motiv, în scena de la operă, unde este înconjurată de tinerii care încearcă să intre în graţiile ei, încrâncenată când primeşte verigheta, iar urletul nu ajută la conturarea bucuriei, a surprizei totale privind propunerea mariajului. Cred că dacă avea un regizor bun ar fi reuşit mai mult. Mai aproape de personaj este actriţa în rolul Iuliei, Monica Săndulescu, care este cea mai sinceră din tot spectacolul. O cehoviană!

În spectacolul „Zvăpăiata”, actorii sunt prea cruzi, iar regizoarea destul de necoaptă, pentru a prinde nuanţele dramatizării situaţiilor din opera marelui autor!

„Nebunul şi călugărul”

În spectacolul „Nebunul şi călugărul”, grădina cu mere aduce aminte de  „Livada de vişini”. Această pomicolă efemeră include ceva pe lângă „lumea personajelor” lui Cehov. Scenoraful Adrian Damian, merită felicitări, pentru că a gândit,  dar şi pentru că a salvat cumva în faţa regizorului Andrei Narcis Grosu, spectacolul. Gădina cu merele agăţate sus, este spaţiul comun unde se desfăşoară toate scenele.

Întâlnim ideea comună a dorinţei,  ca această grădină să nu se vândă, la fel ca în piesa „Livada de vişini”, numai că, tocmai prin căsătoria dintre Andrei Kovrin (Richard Bovnoczki) şi  Tania (Corina Moise),  distrugerea ei se întâmplă. Diferă fructele, personajele şi familia.

Obişnuit  cu explozia culorilor grădinii verde jos, mere roşii sus şi în spate lumină de neon, spectatorul poate fi emoţionat la începutul spectacolului, dar la ieşirea din sală rămâne în cap doar cu scenografia.

Corina Moise în rolul Taniei este acolo pe scenă, prezentă şi credibilă în ceea ce face, însă se vede că nu a avut un regizor care să o ajute mai mult. Retina mea zgâriată de imaginile fugii actorilor pe scenă, dintr-o parte în alta, şi  povestea banală, unde am avea de-a face şi cu un nebun, ca personaj, dacă actorul Richard Bovnoczki, în rolul Andrei Kovrin ar fi nuanţat starea de nebunie, pentru că altfel este destul de plat, chiar şi atunci când vorbeşte cu călugărul (Bogdan Cotleţ) pe care numai el îl vede.

Din plictiseală şi aproape de somn, m-aş fi deplasat spre scenă să iau un  măr, apoi să-l muşc şi să plec spre casă, că mă apucase pofta, căscatul, foitul, privitul la ceas, şi spectacolul nu avea decât o oră şi ceva minute, fără pauză, că aşa scria în program.

Regizorul  Andrei Narcis Grosu are un punct de pornire, dar se pierde pe parcurs. Dacă este regizor trebuie să îndrăznească!

„Funcţionarii”

Este un spectacol care va avea succes la public, pentru că râsul este garantat. Constantin Bojog construieşte un personaj ce nu pare cehovian, ci un funcţionar rupt din textele lui Gogol. Dar m-a convins, totuşi, pentru că merge pe o linie clară până la capăt. El este funcţionarul care apare aproape în toate scenele („Din însemnările unui ajutor de contabil”, „Diplomatul”, „Staful”, „Cântecul de sirenă”, „Tragedian fără voie”, „Cum au stat de vorbă un bou beat şi un drac treaz”, „O fiinţă lipsită de apărare”, „Viaţa e minunată”) pe care regizorul  Alexandru Măzgăreanu le aduce în faţa spectatorului într-un spectacol bine închegat, despre viaţa unor funcţionari necăjiţi, care îşi desfăşoară viaţa în biroul situat în subsolul unei clădiri dărăpănate.

Regizorul Alexandru Mâzgăreanu, a făcut dramatizarea după schiţele lui Cehov, traduse de către Maşa Dinescu.Şi de fapt, tot spectacolul este în spiritul lui Gogol nu a lui Cehov. Cei doi autori s-au inspirat din banalul cotidianului. Există o mare diferenţă între banalitatea care a văzut-o Cehov în realitate, a analizat-o şi a adus-o în opera lui, şi cea  a lui Gogol. Problema stă în felul următor, la un autor întâlnim „realismul” banalităţii, iar la celălalt „fantasticul” banalităţii, şi explicce înseamnă şi care este diferenţa.

Cehov a tăiat felii din realitatea vieţii, pornind  de la banalitatea vieţii funcţionarilor a oamenilor din jurul lui, în epoca ţaristă, observând întâmplările care seamănă între ele, şi se repetă, până la sesizarea mecanismului din al cărui cadru oamenii ei nu se desprind din cauza fixaţiilor eterne, cu care se indentifică mereu. Celălalt autor, adică Gogol a dus banalul realităţii spre fantastic. Aici este diferenţa dintre  Cehov şi Gogol. La Cehov întâlnim banalul cotidian lucid, sintetic, ştiinţific, ce stă pe lava latentă a trăirilor interioare, gata, gata să izbuncnească din „cadavrul viu”, iar la Gogol  senzaţia de viaţă din „sufletele  goale” prinsă în mărunţişurile cotidianului  se desfăşoară plat, cenuşiu în realitate în întâmplări penibile, sau vesele, iar oamenii se mişcă cu o inconştienţă zoologică.

Nu face exerciţii de stil, când se aşază la acelaşi birou funcţionarul (Constantin Bojog), zilnic, făcând aceleaşi lucruri, sau nefăcând nimic, blocat în idei, anchilizat în principii, fracturat în gesturi. N-are de ce să vadă că universul lui este „bogat” în înţelesuri false, stagnări şi neputinţe, pentru că nu are cum să vadă şi nici nu vrea, iar visul lui este de a lua locul altuia, ca „să promoveze” sau trăieşte frica că-i ia cineva locul pe lumea asta, iar „viaţa e minunată!”.

Nimic mai „frumos”  şi nesănătos în gândirea funcţionarilor colegi de birou, limba lor de lemn asezonată cu enorme cantităţi  de mâncare. Pentru că din aceste clipe de vârf îşi alimentează viaţa şi esenţa ei. Excelentă scena, şi bine jucată!

Chiar dacă nu are lumină, nici direcţie, nici itinerar „boul beat” stă de vorbă cu „dracul treaz” modele ratate de funcţionari care  străbat prin ceaţa destinului, traseul.

Funcţionarii” trăiesc prin magma prezentului, alături de noi. Îi recunoaştem. Pentru  „eşti aparte într-un fel, şi banal într-o mie de feluri”, zice undeva Cehov, observând mereu pentru ce trăiesc, şi cum trăiesc oamenii din jurul lui.

Scenografa Ioana Pashca a gândit bine spaţiul biroului funcţionarilor şi a adus pe scenă obiecte vechi, caracteristice epocii.

E bine să fii tu însuţi în sala de teatru, unde vezi un spectacol şi aplauzi, pentru că merită actorii, şi nu ţi-e ruşine să strigi BRAVO!, de răsună sala, iar energia din plesnetul palmelor tale eliberată spre scenă, încarcă pozitiv actorul, după prestaţia care a trimis multă emoţie în sufletul publicului. Şi am râs, de mi-am făcut aer cu foile pe care era scrisă distribuţia. Nu te doare capul de amănuntele de interpretare, când râzi spontan, sincer, autentic, total. Aşa a fost când am văzut spectacolul „Funcţionarii”, în regia lui Alexandru Măzgăreanu, şi-l recomand cu multă căldură tuturor, pentru deconectare, că n-am sărit calul  şi nici herghelia, ci pur şi simplu am râs la teatru, că n-am mai râs demult la teatru. Îl susţin şi-l promovez, şi am spus domnului Ivaşcu  că merită să rămână în repertoriul teatrului, pentru că publicul va rupe uşile instiţiei, cu siguranţă!

Am trecut în goană – spaţiul – dacă nu în galop, peste aceste spectacole făcute după texte de Cehov, fără să analizez amănunţit pe fiecare în parte, prestaţia actoricească, pentru că sunt examenele regizorilor masteranzi.

O să spuneţi, da, nu este Cehov, este după Cehov! Atâta timp cât regizorul vrea să monteze un spectacol, care are la bază un un text scris de acest autor, trebuie să-i înţeleagă lumea, să ştie să facă o distribuţie, care-l salvează pe jumătate, uneori, apoi să să ştie ce să ceară actorului.Sunt puţini actori cameleonici!

Am remarcat cum actorii interpretează rolul, dar şi cară decorul pe scenă, când este nevoie. Nu ştiu a cui a fost ideea, care nu este rea, însă originalitatea este doar a cuiva, şi nu ştiu pe care să-l laud.

Înălţimea gloriei, presupune arderea unor etape în evoluţia interioară, iar personajul ca să devină semn pe scenă şi  lumea lui Cehov să o văd acolo, fără ca publicul să se plictisească, sau să adoarmă ci să  privească vrăjit, va trece mult timp.

Leave a Reply