Speri, mata, dar speri degeaba. Fără niciun stilou.

Tre să ma explic, şi nu-s foarte de acord dar asta este. Nu scriu cu stiloul pentru că ştiu că dacă înţelegm aşa, spectacolul de la Odeon va avea un sens mai sens decât altfel. Pot alege discursul cu stiloul şi nu o fac pentru că aleg să fiu şi pentru mine, mai exact. Tot timpul cât reacţia va fi reacţie şi nu creaţie îmi va fi bine să aleg modul acesta de a povesti despre. Dacă vă lezează ceva, e bine să vedeţi ceva la TNB, nu de Afrim. Dacă vrei Afrim, şi te bucuri, naţie românească (a mă-tii/sii!!) că l-ai dat pe un regizor, acceptă-l ca atare. Altfel, cu metafore ajungem departe rău, şi pierdem momentul. Cred.

Ele, tinerele actriţe din show, sunt tari de tot, şi frumoase şi foarte foarte bine pregătite. Şi dacă eu văd pe unu în public care se uită înspre sală tot timpul spectacolului, şi se întoarce brusc spre scenă când apare o femeie frumoasă cu sânii frumoşi şi “goi goluţi”, apăi e cel puţin bine. Dar ele sunt absolut perfect expresive, cu o disponibilitate la schimbare, şoc, gest, impact, foarte mare.

Reuşita “lu’ Afrim ăla” cu trupa asta, e exact una pe care în mod normal nu are cum să nu scrie nominalizări Uniter şi alte chestiuni. E cam ca la Inglorious Bastards când îşi declară Tarantino capodopera în ultima replică a filmului. Numai că Afrim o zice pe invers. Hai nu serios. Îşi auto-exclusivează produsul aruncându-l pe “Iutub”. Gestul creator. Gen.

Ei, băieţii tineri sunt buni. Şi dacă tu plătitorule de bilet chiar ai chef să vezi acolo muncă şi super muncă şi super skill-uri şi labilităţi psihice şi angoase şi tehincă mă frate, şi compoziţii, şi nişte travesti absolut superbi, hai şi du-te acolo la Odeon, pe sfânta scândură. Mama ei. Şi coregrafic, uneori, deseori, pe bune că aproape fiecare mişcare e foarte frumoasă, şi uluitor de expresivă.

Dorina Lazăr câştigă marea zmeură de aur, şi o să o tot câştige, cred eu, până când o să meargă în alte registre sau până când nu mai e aşa de bun director de teatru… şi până când nu o să se dea de partea distribuţiilor fără dumneaei. Dar vai ce prejudecată, aţi putea spune. Mai gândiţi-vă oleacă, cu repertoriul în braţe.Şi vedeţi şi opţiunile.

Şî în sfârşit, pentru că aştept cu nerăbdare de copil în preajma crăciunului să fac un soi de nota bene, sau precizare: există un cuplu comic la Afrim în show, excepţional. Şi argumentele, care sunt şi sunt serioase şi destul de multe, nu au mare sens notate aici, zic. Tre să ma credeţi. În afara contextului spectacolului. O singură metaforă, con permiso, ca să descriu. Şi cam atât despre ce înseamnă să fi cu adevărat bun pe sf.sc. (altfel nu mă mai opresc, pt. că sunt cucerit, irevocabil): Cum e să fii şi cămaşa, şi umeraşul, cum e să fi şi copilul şi părintele, şi cum e mă, dar chiar cum o fi să fii cel mai bun de departe într-o distribuţie de grei? Sunt curios dacă a mai scris cineva de el, şî de cât de bine joacă. E vorba de Călin Stanciu jr. pe care eu îl văd pentru prima oară.
Aici e singura speranţă din toată piesa, apropos. Altfel, nici nu e prea subtil, mesaju’ că e jale. Şi jalea e super amuzantă. Te termină, te leşină, şi te înduioşează. Dar hai pe bune, e jale, şi Afrim o zice frust, ca el. Eu însă sunt retoric şi mă întreb despre bucuria de a fi cumva servit şi pe sub mână, mai subtil decât total direct în ochi. Şi are şi n-are. Dar dacă îl faci de trei ore, după ce te ocupi de plebea care nu pricepe o iotă şi rupi şi tai şi spargi tot ceea ce e pentru mine plebeu teatrul, ocupă-te şi de unii care văd în scena cu hotelul, cu chinejii, cu vomitatu’ lu’ omu’ care nu putea să facă secs cu aia, văd, ziceam şi altceva. Şi înţeleg ei aşa mai altfel, ca nişte understanding & empathise-ing freaks. Că sunt şi dacă n-ar fi, nu aş zice eu acum de ei. Parol. Şi dacă nu erau înainte să zic eu de ei, hai să îi numim public de nişă, ză super-smart ones. Mă include, fiţi indulgenţi pliz.

Şi dacă tot am ajuns aici: te copleşeşte, nu zic nu, şi limbajul, şi ambalajul, şi drenajul şi eclerajul, şi apanajul e plin de pene, şi zboară, chiar zboară. Cum îmi zicea mie partenera de trip cultural la un moment al piesei, zice “dacă ar şi zbura…”(ar fi absolut, urma.) Se referea firesc la Călin Stanciu jr. Şi bine făcea.

Poate de-asta duduie metaforele când dai să descompui ce vezi acolo. Şi pac pac vorba cântecului te mai duci odată, ca să te linişteşti şi să te bucuri de show. Şi pe bune că merită, dacă ai bani de dat pe ceva, dă-i aici.
Dar lipsurile (partea mea preferată de cronică) sunt mari şi tari şi fie trebuie 10 ore ca să te saturi. (ar trebui întrebat directorul de la Odeon dacă e profitabilă treaba, da, clar,asta e) fie….

În trei ore numai, ajungi să prinzi şpilul. Şi nu e neapărat bine să faci asta. Şi cel mai nasol e când îl prinzi şi nu ştii de ce te-ar interesa. Că până la urmă… as putea sa zic: “le-am trăit eu pe bune, la ce să le ma văd acolo?” Noroc cu actorii. Dar nu ne place ideea de noroc pe sf sc. Deloc. E ştiinţă şi dacă nu mă credeţi mereţi la show de două ori, sau trei, să vezi acolo teatru….

Propriu-zis. Hai cu exemplele. Luăm ca exemplu un dialog de excepţie, interpretat superb, între Călin Stanciu jr. şi Nicoleta Lefter.
În fond, este un dialog absolut deloc comic între un sclav şi un stăpân. Sigur, dacă ne permitem noi să interpretăm aţi înţeles. Credeaţi că sclavia s-a abolit? Normativ, vag, dar fenomenul e la mare căutare între rafinaţi. Auzi tu sclavie… am descoperit roata iar. Şi dau un citat aproximativ, că de-asta am memorie, vine “nu mă verifică nimeni dacă m-am şters bine la fundic? Nu sunt un control freak…”
Şi eu, ca să fiu sincer, l-am înţeles că nu-i place la Londra. Şi bine pentru actor, – pe care eu îl nominalizez la Uniter, cu toată puterea, chiar dacă…în fine, nu io fac asta- , e că orice fel de Londră ar fi vrut dumnealui să îmi povestească, m-ar fi convins. Şi asta îl depăseşte pe Levin. Ei ash, chiar e o cronică laudativă, encomiastică de-a dreptul, mai am puţin şî închin ode. Oh, de.
Dar revenind la ce e important. Eu vin la Afrim la show fără pretenţii, dar cu prejudecăţi. Şi asta nu e un lucru rău, nu săriţi! E firesc să îmi fi creat dumnealui un orizont de aşteptări. Zic că el nu face teatru pentru ăia, face pentru ailalţi. Mă simt dintr-un soi de soi. E aproape singurul regizor care mă face să nu îmi pese că există cinematografie, şi arte experimentale şi internet. Şi de-asta îi cer tot timpul un show de 10 ore. Să mizăm fiecare dintre noi câte ceva. Şi tocmai că nu are nicio treabă cu pornografia, ci cu speranţa.
Mandache, genial, deşi e penibil, hilar şi alte sinonime, ceea ce face, are un monolog pentru care merită premiu pentru rol secundar la Uniter. Şi se şi încurcă oleacă la el. Asta e. Bărbaţii grei, fară nume, sunt stăpâni pe situaţie şi am văzut şi m-a stupefiat aproape plăcerea de a nuanţa prin expresie şi de a pricepe, a lui Ionel Mihăilescu. Brici! Un pic de cântare care nu părea indicată, la Virgina Rogin, dar numai în câteva momente, şi absolut admirabil, şi comic şi exact potrivit pentru partitură, în toate scenetele extrem de inspirată, Antoaneta Zaharia.
Apropos, eu nu ştiam dar totuşi ştiu că Iliahuuuii sunt din Guliver a lu’ Swift. Noroc că am mers la teatru însoţit, căci altfel habar nu mai ţineam minte.

Leave a Reply